Poezie compusă de trei tineri în cadrul întâlnirii ACT, zona Bacău

Domnul nostru cel iubit
De noi toţi s-a îngrijit
Căci venind la dumneavoastră
Acţiunea să-nflorească.
Să-nvăţăm să ne iubim
Pe Domnul să-l preamărim.

Ca Parohia din Dărmăneşti
Nicăieri n-ai să găseşti
Chiar dacă nu-i cunoscută
Biserica-i frumos făcută.
Cu oameni simpli, credincioşi
Şi la suflete frumoşi.

Trăind într-o zonă de munte
Treburile-s foarte multe,
Dar de Domnul nu uităm
Mereu la El ne-nchinăm
La Liturghie duminica
Fiind plină toata biserica.

O vară să petreci
În tabăra la Dărmăneşti.
N-o să vrei ca să mai pleci
De la noi din Dărmăneşti.
Multe date-ai să găseşti,
Site-ul nostru de-l priveşti
parohiadarmanesti.ro


Crăciunul de azi şi Crăciunul de ieri

Nu mai e mult şi sărbătorim Naşterea Domnului nostru Isus Cristos sau Crăciunul. Mulţi vor fi plecaţi. Unde? La schi, în locuri unde să doarmă cât mai mult sau să se îndestuleze cu sarmale, fripturi, cu multe bucate de porc. Sărbătoarea trece doar prin trup. Cei care rămân acasă, nu vor să rateze concertele, concursurile, premiile ce se acordă în această perioadă. Şi aşa se face că puţini din aceşti oameni mai trăiesc minunea naşterii tainice a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Oamenii aleargă să facă cumpărături. Nu e nicio problemă că pierzi câteva ore bune în hipermarket-uri. Important e să fii în rând cu lumea. Iar dacă nu faci acelaşi lucru, e o dovadă că nu dai semne de progres.

A ajuns să fie mai fascinant să asculţi Stille nacht-uri şi Jingle bells-uri în magazine. E prea obositor să mai deschizi uşa celor ce colindă. Şi pe deasupra să tot asculţi aceleaşi colinde. Preotul nu mai este primit în casă, pentru a vesti Naşterea Domnului şi a binecuvanta familia şi casa. Vine prea târziu sau prea devreme. Ne deranjează. Ce păcat ca sunt din ce în ce mai puţini oameni care să iasă din casă şi să vadă "pe unde a ajuns părintele", aşa cum făceau părinţii şi vecinii mei. Cât de mult mi-aş dori să-l mai aud pe tata spunând: "E pe la nea Ion", adică la cinci case distanţă de noi. Nu mai avem gândul la a primi Sfânta Împărtăşanie de Crăciun. În vechime, Postul Crăciunului era respectat. Chiar dacă se întampla ca porcul să fie tăiat în post, nu ne atingeam de cârnaţii trecuţi printr-un fum stătut, de slanina fiartă şi usturoiată, de răcituri... Trebuia să ne împărtaşim.

Ne preocupăm prea puţin de asemănarea cu Cristos. Ne interesăm din timp de unde putem lua bradul de Crăciun, carnea de porc, vinul şi multe alte bunuri materiale şi uităm să primenim firea. Ne mulţumim că avem numărul de telefon al părintelui şi că îl putem suna atunci când avem nelinişti. Nu mai putem sta în genunchi la spovedă. Am uitat că la mărturisire îl avem de faţă pe Cristos. Chiar dacă ne simţim nemulţumiţi de cât am postit, de cât ne-am rugat, de puţinul bine pe care l-am făcut, nu se compară cu dezgustul pe care ti-l produce o sărbătoare pentru care nu te-ai pregătit deloc. Dacă se vor găsi persoane care să fie prezente de Crăciun în biserică, bucurându-se de Naşterea Domnului, e semn că mai avem oameni vii.

Vorbim doar că trebuie să vină Moş Crăciun dar de naşterea Mântuitorului Isus nu vorbim şi că îl aşteptăm să se nască în sufletele noastre. Toate canalele vorbesc de venirea lui Moş Crăciun şi nu de naşterea Mântuitorului Isus Cristos. Nu mai există acest sentiment de bine că nu stai acasă să meditezi la esenţa sărbătorii sau să mergi câteva ore la biserică şi să fii aproape de Dumnezeu. Importanţa unei pregătiri duhovniceşti, sau spirituale s-a diminuat considerabil, şi nu ştiu câti sunt cei care simt spiritul Crăciunului aşa cum îşi făcea simţită prezenţa cu caţiva ani buni în urmă.

Îmi pare rău că ne-am lăsat schimbaţi de lume, regret că nu suntem aşa buni crestini, cel puţin în prag de sărbători când ar trebui să dăm dovadă de ceva mai multă îngăduinţă faţă de semenii nostri, să fim mai buni, să fim cu inima deschisă, pregătiţi cât de cât sufleteşte pentru a putea întâmpina cum se cuvine Naşterea Domnului, venirea pe lume a Celui care s-a jertfit pentru noi.

Carmen Roman


"CINE DÃ, LUI ÎŞI DÃ, CINE FACE, LUI ÎŞI FACE!"

Într-un sat un biet moşneag,
Chinuit de vremuri rele,
Îşi făcu un mic bordei,
De pământ şi de nuiele.

Chiar la marginea pădurii,
La tulpina unui fag,
În mijlocul cetinii,
Locuia bietul moşneag.

Fără nicio mângâiere,
Fără niciun ajutor,
Răzimat în două cârje,
Sprijinea al său picior.

Chinuit aşa sărmanul,
Îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-ar duce unul
Din bordei la cimitir.

Când şi când pornea moşneagul,
Înspre sat de sărbătoare,
Gârbovit cu sacu-n spate,
Să cerşească de mâncare.

Şi în loc de mulţumire,
Le spunea vorba ce-i place,
"CINE DÃ, LUI ÎŞI DÃ,
CINE FACE, LUI ÎŞI FACE!"

An cu an trecut-au iute,
Mulţi 'naintea lui murise,
Pe el harul şi iubirea
Domnului îl sprijinise.

Şi din când în când cu jale,
Înspre sat pornea moşneagul,
Fără a schimba măcar,
Sacul, cârja sau sumanul.

Îl ştia de mult tot satul,
Şi la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă,
Îi dădeau şi lui mâncare.

El, în loc de mulţumire,
Le spunea, plecând în pace:
"Cine dă, lui îşi dă,
Cine face, lui îşi face!".

Întro zi, o gospodină,
De prin zisa "societate",
Egoistă, fără milă,
Plină doar de răutate,

Se gândi cum s-amuţească
Glasul celui cerşetor,
Ce cerşea de-atâta vreme,
Pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine,
Din făina cea mai albă,
Şi-i puse în ea otravă,
Şi-apoi o coase-n grabă.

Şi când vine cerşetorul,
Îi dă pâinea otrăvită,
Inima în ea tresare,
Şi se simte mulţumită

Că de-acuma cerşetorul
Nu va mai veni la poartă!
Iar moşneagul îşi ia darul,
Privindu-l cu bucurie,
Fiindcă pâinea e frumoasă
Se gândeşte s-o mai ţie,
Îşi repetă apoi zicala,
Ce aşa de mult îi place:
'Cine dă, lui îşi dă,
Cine face, lui îşi face!'.

După ce colindă satul,
Se întoarce la bordei,
Obosit se odihneşte,
Pe un scaunel de tei.

Dar nu se aşează bine,
Când se-arată pe carare,
Un flăcău, voinic din sat,
Venind de la vânătoare.

Obosit şi rupt de foame,
După el venea un câine,
Rătăcise prin pădure,
Fără niciun strop de pâine.

Vine la bordei la moşul,
Si-l întrebă cu mirare:
"Moşule, să nu te superi,
Nu ai ceva de mâncare? "

"Cum să nu" raspunse moşul,
"Chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale,
O pâine albă mi-a dat.

Ia-o taică, şi-o mănâncă,
Potoleşte-ţi foamea-n pace"
"Cine dă, lui îşi dă,
Cine face, lui îşi face!".

După ce mânca feciorul,
Mulţumind pleacă spre sat
Fără-a bănui sărmanul,
Toate ce s-a întâmplat.

Ajungând acasă bine,
Mama-sa-l îmbrăţişează,
Se dezbracă şi în fine,
El la masă se aşează.

Însă feciorul de-odată,
Se ridică în picioare,
"Vai, mi-e rău, mi-e rău
O mamă, mamă mor,
Totul mă doare".

Mama-sa se îngrozeşte,
El se vaită disperat,
"Cum! Ce ai? întreabă mama,
Spune-mi dragă ce-ai mâncat?"

"N-am mâncat, răspunse fiul,
Decât pâinea cea frumoasă,
Ce ai dat la cerşetorul,
Astăzi când a fost pe-acasă".

Un fior de groază atuncea,
Mamei inima-i cuprinse,
Fiul ei îşi dă suflarea,
Şi în faţa ei se stinge.

Îngrozită se arunca,
Peste-a fiului ei faţă,
Şi cu mâna tremurândă
După gât i se agaţă.

Apoi îşi priveşte fapta
Corpul lui i se răceşte,
Iată cum Acel din Ceruri,
Orice faptă răsplăteşte.

Şi-n urechi îi suna glasul
Moşului ce nu mai tace:
"CINE DÃ, LUI ÎŞI DÃ,
CINE FACE, LUI ÎŞI FACE!"

Culeasă de Pr. Adrian


DINCOLO

Dincolo de ce văd, e nevăzutul.
Dincolo de ce cuprind, e necuprinsul.
Dincolo de nori, e soarele
Dincolo de soare e infinitul.
Dincolo de viaţă, e moartea
Dincolo de moarte, e viaţa.
Dincolo de mine, eşti Tu.
Dincolo de Tine, sunt eu.
Dincolo de noi, e DUMNEZEU.

Există un "dincolo" prietenul meu, vezi bine,
Există o veşnicie şi-un Dumnezeu, de vezi,
Există nemurire şi viaţă după moarte,
Ce faci cu toate astea? Le crezi sau nu le crezi?

Credinţa e lumina ce calea luminează
În labirintul vieţii de pe acest pământ
Ea ne susţine-n toate, ne mustră, ne-ntăreşte
Ea ne-nsoţeşte-n viaţă chiar... până la mormânt.

Credinţa e speranţa că dincolo există,
Că Dumnezeu tronează totul pe acest pământ,
Că viaţa aici e doar o umbră trecătoare
Şi-adevărata viaţă e dincolo de mormânt.

Credinţă e iubirea din faptă şi simţire,
E cheia ce deschide a veşniciei porţi,
E pasul ce se suie la Golgota pe munte
Şi crede că Mesia a înviat din morţi.

Dincolo este viaţa, acolo-i nemurirea,
Dincolo este Tatăl cel sfânt şi minunat,
Dincolo este Fiul şi jertfa ispăşirii,
Dincolo este Duhul ce viaţă el ne-a dat.

Cristos muri pe cruce să-ţi ispăşească vina,
Ca să-ţi petreci viaţa în rai, nu în blestem
Căci DINCOLO există, va apărea odată:
Azi poarta e deschisă, păşeşte în Eden!


Cugetări

Ziua cea mai frumoasă: AZI!
Lucrul cel mai simplu: A GREŞI!
Cel mai mare obstacol: FRICA!
Cea mai mare greşeală: A TE ABANDONA!
Rădăcina tuturor relelor: EGOISMUL!
Distracţia cea mai frumoasă: MUNCA!
Cea mai rea derută: DEZAMÃGIREA!
Cei mai renumiţi maeştrii: COPIII!
Prima necesitate: COMUNICAREA!
Cea mai mare fericire: A FI UTIL SEMENILOR!
Cel mai mare mister: MOARTEA!
Cel mai mare defect: PROASTA DISPOZIÞIE!
Fiinţa cea mai periculoasă: MINCINOSUL!
Sentimentul cel mai distrugător: URA!
Cadoul cel mai frumos: A CERE IERTARE!
Lucrul cel mai necesar: CÃMINUL!
Ruta cea mai rapidă: DRUMUL CORECT!
Senzaţia cea mai plăcută: PACEA INTERIOARÃ!
Arma cea mai eficace: SURÂSUL!
Cel mai bun remediu: OPTIMISMUL!
Satisfacţia cea mai mare: DATORIA ÎMPLINITÃ!
Forţa cea mai puternică: CREDINÞA!
Fiinţele cele mai dorite: PÃRINÞII!
Cel mai frumos dintre toate: IUBIREA!


Trăieşte-ţi viaţa

Viaţă e o oportunitate, culege-o
Viaţa e o frumuseţe, admir-o
Viaţa e fericire, savureaz-o
Viaţa e un vis, fă-o realitate
Viaţă e o sfidare, înfrunt-o
Viaţa e un "a trebui", împlineşte-l
Viaţa e un joc, joacă-l
Viaţa e preţioasă, ai grijă de ea
Viaţa e o bogăţie, conserv-o
Viaţa e iubire, bucură-te de ea
Viaţa e un mister, descoperă-l
Viaţa e o promisiune, împlineşte-o
Viaţa e o tristeţe, depăşeşte-o
Viaţa e un imn, cântă-l
Viaţa e o luptă, accept-o
Viaţa e o aventură, risc-o
Viaţa e fericire, merit-o
Viaţa e viaţă, apăr-o!!!
TRÃIEŞTE-ÞI VIAÞA!


PARTENER

N-am întâlnit-o niciodată, pentru că nu ne-am născut
În acelaşi an, în aceeaşi lună, în aceeaşi zi.
Am crescut împreună, sub acelaşi cer, pe acelaşi pământ
Ne-a încălzit acelaşi soare, şi ne-a udat aceeaşi ploaie.

Când am fost copii, eram liberi unul faţă de celălalt
Mă jucam cu ea când voiam, chiar dacă o loveam, ea nu se supăra.
Niciodată nu a fost prea veselă, seara îi spuneam: "Noapte bună!"
Niciodată nu mi-a răspuns.

M-a surprins faptul că atunci, când s-a făcut mare
Când era cea mai frumoasă, nu prea o lua nimeni în seamă
Tinerii generaţiei mele o ocoleau, şi ea suferea enorm
A ajuns să nu mai vorbească deloc.

Am crescut amândoi mari şi viaţa ne tot despărţea.
Era înaltă ca şi mine, de râs râdea foarte rar.
Câteodată râdea discret, ne întâlneam foarte rar,
În faţa ei mă închinam uşor, alteori îmi lua basca de pe cap
Ne vedeam doar la biserică, la şcoală nu venea deloc .

M-am apropiat de ea discret, era ceva în ea care mă atrăgea
Şi nu am putut să rezist, în spatele aspectului său trist
Bănuiam ceva extraordinar, ce să spun? M-a învins
Am încercat să ne împrietenim, n-am ştiut să-i spun pe nume
N-am mai strâns-o la piept, n-am sărutat-o ca altădată
Şi nici de mână n-o ţineam.

Am început să mergem amândoi, bătând cărările vieţii noastre
Din când în când ne mai opream, ne priveam în ochi
Ne ghionteam unul pe altul şi apoi porneam iar la drum.
Mă bucur nespus că nu-s în viaţă singur

Niciodată nu i-am spus că o iubesc, că vreau să fiu cu ea,
Ea, cred că mi-ar fi spus că mă iubeşte şi mă vrea
Dar nu i-a fost dat atunci să-mi spună tot ce ar fi vrut.

Nu ştiu ce iubesc la ea, văzând-o alţii o jigneau
Mai mult, o înjurau, iar eu cât de nebun eram
Îi închinam tot ce aveam.

Aşa ne-a fost destinul, să n-avem linişte în noi, decât trăind
Doar amândoi... ne-am cununat: "EU şi EA"...
Stai... cum o chema...
N-are nume, îi spune Necunoscuta
N-am avut nici lună de miere, n-aveam nici pat, nici masă
Trăiam modest în datorii, ne mai certam, eu mai ţipam
Dar ea n-a scos nici un cuvânt, e prea umilă, cum s-a putut!

Nu prea sunt vrednic de ea, să ne despărţim?
Nu, mai bine mor, eu i-am greşit atât de mult
Uneori, pentru a ne împăca, cădeam în genunchi
Iar ea, cu drag mă mângâia şi mă ierta.

Ea n-a greşit niciodată, ea nu va cădea niciodată în genunchi
Nu-şi va pleca fruntea nimănui
Eu cred în ea cu jurământ, nu va trebui iertată de nimeni
Dar ea v-a ierta pe mulţi, o ştiu.

Acum permiteţi să mă retrag, m-aşteaptă ea şi e târziu
Ne vom vedea şi-mbrăţişa, o voi lua şi săruta
Am dreptul căci este a mea, ea este... este... este CRUCEA
CRUCEA MEA!


Nu te schimba

Ani de zile am fost un om nervos
Eram neliniştit, deprimat şi egoist
Şi toţi continuau să-mi zică să mă schimb
Şi toţi continuau să-mi zică cât sunt de nervos
Şi eu simţeam ca şi ei şi voiam să mă schimb
Şi nu reuşeam, oricât m-aş fi străduit
Ceea ce mă durea cel mai mult era că
Şi cel mai bun prieten al meu continua
Să-mi zică cât sunt de nervos
Şi el continua insistent să mă schimb
Şi eu eram de accord cu el, şi nu puteam să mă supăr pe el
Şi mă simţeam neputincios şi înşelat

Apoi într-o zi mi-a zis: "Nu te schimba! Rămâi cum eşti!
Nu contează dacă te schimbi sau nu...
eu te iubesc aşa cum eşti... nu pot să nu te iubesc.
Acele cuvinte au sunat ca o muzică pentru urechile mele:
Nu te schimba, TE IUBESC!

Şi m-am relaxat, şi m-am simţit reînviat!
Şi o minune a minunilor , m-am schimbat.
Acum ştiu că nu puteam să mă schimb de-adevărat,
pentru că nu găsisem încă pe cineva
care să mă iubească dacă aş fi schimbat sau nu.

Aşa mă iubeşti tu Doamne!


Pentru tine tinere, care poţi transforma
un deşert în Paradis, SPUNE-I LUI ISUS

Când inima ta tristă în mijlocul durerii,
Când pacea n-o găseşti, nici clipa mângâierii,
Când totul de mizerii în viaţă e răpus,
Tu nu mai plânge atâta, ci spunei lui Isus!...

Când vezi că-ncep să piară virtuţile din lume,
Când tu încerci zadarnic să treci de orice e greu
Când floarea ta frumoasă se-ntoarce spre apus
O inimă-ntristată, tu spunei lui Isus!...

Când lanţuri mult iubite, tu trebuie să sfărâmi,
Când dragostea de locuri, tu trebuie să dărâmi,
Când singur în durere, când vezi că prieteni nu-s,
Să plângă a ta durere, tu spunei lui Isus!...

Tu plânge-te la Domnul, la Domnul care iartă,
Şi-n inimă citeşte şi pace-n suflet poartă,
Şi toate le-nţelege c-a fost pe cruce pus,
În suferinţi nespuse, tu spunei lui Isus!...

De ai dureri ascunse şi nimeni nu-nţelege,
Şi duşmanul te-nşeală şi chinul ţi-l alege,
Durerea ta ascunde-o pe al inimii tău fus
Ascunde-o tuturora..dar spune-o lui Isus!...

Şi zilele-negrite şi zilele cu soare,
Şi-a inimii buruiană, şi-a sufletului floare
Şi planuri spulberate şi chinul tău nespus,
Durere, bucurie, zi totul lui Isus!...


Nu vă temeţi...

Nu vă temeţi de Cristos! Încredeţi-vă în El până la capăt! Doar El "are cuvinte de viaţă veşnică". Cristos nu deziluzionează niciodată!

Nu vă temeţi de tinereţea voastră şi de acele dorinţe profunde de fericire, adevăr, frumuseţe şi iubire care durează! Cristos, adevărul, vă va face liberi

Nu vă temeţi şi nu obosiţi să căutaţi răspunsurile la adevăratele întrebări ce va stau în faţă.

Nu vă temeţi să proclamaţi, în orice circumstanţe, Evanghelia lui Cristos! Nu vă temeţi să mergeţi împotriva curentului!

Nu vă temeţi să aspiraţi la sfinţenie. Din secolele următoare faceţi o era de oameni sfinţi!

Nu vă temeţi, deoarece Cristos este cu voi. Nu vă temeţi că va veţi pierde: dăruind mai mult vă veţi regăsi mai mult!

Nu vă temeţi să deschideţi porţile lui Cristos. Da, deschideţi larg porţile! Nu vă temeţi!

Nu vă temeţi să spuneţi "DA" lui Cristos şi să îl urmaţi ca ucenici ai săi. Atunci inimile voastre se vor umple de bucurie şi voi veţi deveni o Fericire pentru lume.

Papa Ioan Paul al II-lea
(culese de Andrei Oancea)


Învaţă de la toate

Învaţă de la FLOARE să fii gingaş ca ea
Învaţă de la SOARE să ai blândeţea sa
Învaţă de la APE să nu dai înapoi
Învaţă de la FLÃCÃRI ce-avem de ars în noi
Învaţă de la VÂNTUL ce-adie prin poteci
Cum trebuie prin lume liniştit să treci.
Învaţă de la VREME că nimeni nu-i uitat
Învaţă de la NUFÃR să fii mereu curat
Învaţă de la VULTUR când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la UMBRÃ să fii smerit ca ea
Învaţă de la STÂNCÃ să-nclini furtuna grea
Învaţă de la GREIER, când singur eşti să cânţi
Învaţă de la LUNÃ să nu te înspăimânţi
Învaţă de la TOATE, că toate-ţi sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la TOATE să ai statornic drum
Învaţă de la FLÃCÃRI că toate-s numai scrum
Învaţă de la PÃSÃRI să fii mereu în zbor
Învaţă de la TOATE CÃ TOTU-I TRECÃTOR.

Culeasă de Mădălina Holea


Mai întâi gândeşte

   Să nu spui "TATÃ"
Dacă nu te comporţi ca un fiu!
   Să nu spui "NOSTRU"
Dacă trăieşti închis în egoismul tău!
   Să nu spui "CARE EŞTI ÎN CERURI"
Dacă eşti preocupat numai de lucrurile pământeşti!
   Să nu spui "SFINÞESCÃ-SE NUMELE TÃU"
Dacă nu-l respecţi!
   Să nu spui "VIE ÎMPÃRÃÞIA TA"
Dacă o confuzi cu succesul material!
   Să nu spui "FACÃ-SE VOIA TA"
Dacă nu accepţi când e dureroasă!
   Să nu spui "PÂINEA NOASTRÃ CEA DE TOATE ZILELE DÃ-NE-O NOUÃ ASTÃZI"
Dacă nu te gândeşti la cei înfometaţi
La cei fără de carte, la cei fără de mijloace de supravieţuire!
   Să nu spui "NE IARTÃ GREŞELILE NOASTRE"
Dacă păstrezi supărarea fratelui tău!
   Să nu spui "NU NE DUCE PE NOI ÎN ISPITÃ"
Dacă ai de gând să păcătuieşti în continuare!
   Să nu spui "NE MÂNTUIEŞTE DE CEL RÃU"
Dacă nu iei poziţie împotriva răului!
   Să nu spui "AMIN"
Dacă nu iei în serios cuvintele
"TATÃL NOSTRU" !

Culeasă de Mădălina Holea


Portretul iubirii

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri,
Am dat năvală-n viaţă spre tot ce ochiu-ncântă
Şi-am întâlnit durerea, dar cerul nicăieri...

Am căutat iubirea ca pe o patrie voioasă,
Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
Să spun odată clipei: "Rămâi eşti prea frumoasă!"...
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii,
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de firic,
Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii
Şi am spart în ţăndări cupa căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic... dar întro primăvară
Am întâlnit în cale deodată un drumeţ
Pe umerii săi trudnici purta o grea povară
O sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri
Lasând să-i rupă câinii din haină câte-un fald
Urca pe colţi de stradă. Şi-n urma lui pe-alocuri
Vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald...

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă
Căci mult mai grea ca plumbul era povara lui.

M-am ridicat cu grabă şi l-am ajuns din urmă
Să aflu ce comoară în sarcină a strâns,
Dar am simţit că viaţa ca un prăpăd ce curmă
Când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns...

Căci se vedea-n povară un clocot ca de cloacă
Un clocotit de drojdii, un spumos de scursuri...
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-n treagă
Vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.

- Dar unde duci, străine, povara ta ciudată,
Povara de osândă sub care-atât te-apleci?...
Am întrebat drumeţul. Şi el mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

- Dar tu? - vorbi străinul, urcând încet privirea,
- Dar tu? Pe cine cauţi înnourat şi crunt?...
- Eu... am şoptit în silă - eu... căutam iubirea...
- Iubirea?... fu răspunsul străinului - Eu sunt...

Culeasă de Pr. Adrian